1 Decembrie, între imn și huiduieli: România care nu mai știe să tacă împreună

Există momente în viața unei națiuni în care nu se cere entuziasm, nu se cere adeziune politică, nu se cere patimă. Se cere doar un gest simplu: tăcerea. O tăcere care să lase loc unui imn, unei ceremonii, unui minim respect pentru un simbol comun. O tăcere care să ne amintească, măcar pentru câteva minute, că înainte de a fi adversari, tabere, votanți, profile de Facebook sau grupe de vârstă, suntem ceva ce ar trebui să conteze mai mult: români. Ieri, la Alba Iulia, această tăcere nu a existat. A fost din nou acoperită de huiduieli — un cor discordant care a spart ceea ce trebuia să fie, măcar simbolic, clipa unui popor reunit. Nu mai contează cine a început, nu mai contează cine pe cine a huiduit, nu despre asta este vorba. Important e altceva: că nici măcar în timp ce se cânta imnul României nu am fost capabili să suspendăm ostilitatea. Și aceasta este, poate, cea mai amară constatare a ultimilor ani: România este mai dezbinată ca oricând. Și nu o spun ca metaforă, ci ca un diagnostic care se simte în aer, în priviri, în reacții, în străzi, în familii, în orice spațiu în care doi români nu mai reușesc să stea la aceeași masă fără să transforme conversația într-un duel.

Ziua Națională — un barometru al rupturii

1 Decembrie ar trebui să fie un fel de „reset” colectiv, o zi în care ne amintim de actul care a unit provincii, nu de ceea ce ne separă acum. Ar trebui să fie ziua în care îngropăm dispute, măcar pentru câteva ore, ca într-o încetare temporară a focului între românii care au ajuns să nu se mai suporte din cauza politicii și a politicienilor. Dar ceea ce s-a întâmplat ieri la Alba Iulia ne-a arătat că nu mai avem nici măcar forța sau dorința acestui gest minim. România nu mai are momente comune. Totul este revendicat de o tabără sau cealaltă. Chiar și sărbătoarea națională. Huiduielile din timpul imnului nu sunt doar o lipsă de respect. Sunt un simptom. Un semn că am ajuns într-o fază a societății în care nimic nu mai este sacru, nimic nu mai e de neatins, nimic nu mai e deasupra emoțiilor noastre imediate. Totul poate fi, și este călcat în picioare, în funcție de interesele de moment. Când nu mai poți tăcea la imn, când nu mai poți asculta câteva minute fără să-ți exerciți furia, atunci problema nu mai este despre politicieni. Este despre noi ca popor.

România fragmentată: nu doar politică, ci identitară

Ceea ce vedem zi de zi — iar 1 Decembrie doar a amplificat — este că ruptura din societatea românească nu mai e doar politică. Politica este doar scânteia. Fractura este identitară. Suntem împărțiți în două Românii care se privesc cu suspiciune, cu dispreț, cu frică și cu o doză tot mai mare de ostilitate. Și sunt două Românii tot mai opace una față de cealaltă, două Românii care își refuză reciproc legitimitatea. Nu mai e vorba doar de ideologie, ci de un soi de respingere viscerală a „celuilalt”. Iar această respingere se simte peste tot: în trafic, în comentarii, în stradă, în viața publică. E România în care: unii cred că ceilalți le fură viitorul, ceilalți cred că primii le iau libertățile, unii cred că sunt patrioți, ceilalți cred că sunt manipulați, toți cred că au dreptate. Iar între ei nu mai există punți. Doar megafoane.

Huiduiala ca limbaj național

Trăim într-o societate în care huiduiala a devenit formă de comunicare. Un fel de reacție reflexă la orice nu ne convine, nu ni se potrivește sau pur și simplu există în fața noastră. Huiduiala nu mai este protest, nu mai este critică, nu mai este dezacord. Este zgomot. Este un „nu” perpetuu, un „nu” înainte să știm la ce, un „nu” administrat oricui nu face parte din bula noastră de confort. La Alba Iulia, huiduiala a înlocuit tăcerea, ca și cum tăcerea ar fi fost o concesie prea mare pentru „ceilalți”. Acolo s-a văzut limpede că nu mai avem moment comun nici măcar când ar trebui să-l avem pe cel mai simplu dintre ele: câteva minute de respect pentru un simbol național. Am transformat totul în confruntare, chiar și ceea ce ar trebui să fie neatins.

Când imnul nu ne mai unește, ce ne mai unește?

Imnul este, în mod tradițional, o punte simbolică între cetățeni. Când îl cânți sau îl asculți, nu ți se cere să fii de acord cu un politician, cu un partid, cu o decizie. Ți se cere doar să îți aduci aminte că aparții unei comunități mai mari decât cercul tău de prieteni și decât bula ta digitală. Faptul că oamenii au continuat să huiduie în timpul imnului este un semnal că această punte este ruptă. Nu slăbită —

RUPTĂ

. Și este, poate, cel mai puternic semnal de alarmă pe care l-am primit în ultimii ani. Dacă nici

Imnul

, nici

Steagul

, nici

Ziua Națională

nu mai funcționează ca repere comune, atunci România nu mai are un limbaj simbolic comun. Fiecare are propriul lui „1 Decembrie”, propriile sensuri, proprii eroi, propriile adevăruri.

O națiune care nu mai știe să-și recunoască oglinda

Huiduielile de ieri sunt un diagnostic: nu ne mai suportăm unii pe alții. Și nu pentru că am fi genetic certăreți, cum ne-am ironizat adesea. Ci pentru că am ajuns într-o epocă în care nu mai avem disponibilitatea minimă de a asculta sau de a renunța câteva minute la propriile impulsuri. În loc de solidaritate, avem competiție a indignării. În loc de dialog, avem reacție. În loc de sărbătoare, avem revanșă. Fiecare grup consideră că are motivele lui să se simtă revoltat. Problema nu e revolta. Problema e că am ajuns să o exercităm fără limite, fără nuanțe, fără momente de pauză. O societate care nu știe să se oprească nici măcar la imn este o societate care și-a pierdut reperele.

Ce ne rămâne?

Poate că momentul acesta ar trebui să ne pună în fața unei întrebări incomode: Ce fel de țară vrem să fim? Dacă nici măcar 1 Decembrie nu ne mai poate aduce împreună, atunci nu mai putem vorbi despre unitate ca despre un fapt, ci doar ca despre un deziderat. Iar acest deziderat se îndepărtează cu fiecare huiduială aruncată peste simbolurile comune. România este mai dezbinată ca niciodată nu pentru că are opinii diferite — asta e sănătos. Ci pentru că a uitat cum să fie împreună, chiar și atunci când nu este de acord. Iar ieri, la Alba Iulia, poate mai clar decât oricând, s-a văzut că nu mai știm să fim împreună nici măcar pentru trei minute. Trei minute în care tot ce ni se cerea era

să tăcem

. Și poate că adevărata durere nu e zgomotul huiduielilor, ci faptul că nimeni nu mai simte nevoia tăcerii.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”. Regina Maria, Scrisoarea din urmă.

Deșteaptă-te Române!!!

Acest material reprezintă strict opinia autorului.

Citește și:

https://city-fm.ro/2025/12/02/atentie-pe-traseele-montane-zapada-instabila-vizibilitate-redusa-si-marcaje-acoperite-de-chiciura/

Urmărește-ne pe #facebook și #instagram

Dacă a fost interesant articolul trimite-l si prietenilor tai .

Ne poți asculta pe

98.3 FM în Sibiu sau 107.2 FM în Alba Iulia

sau de oriunde în lume pe

https://city-fm.ro/live-city-fm/

#muzica #stiri #stirilocale

Nu uita!

Ești martorul unui eveniment sau ai informatii care ar putea deveni o știre? Trimite-ne un mesaj pe WhatsApp la 0775517717 sau pe radiocityfmsibiu@gmail.com.